Din punct de vedere istoric, RFC1700, Assigned Numbers a grupat intervalele unicast în dimensiuni specifice denumite adrese de clasă A, B sau C. De asemenea, s-au definit și adrese de clasă D (multicast) și E (experimentale), așa cum am arătat anterior. Clasele de adrese unicast A, B și C definesc rețele de anumite dimensiuni și specifică blocul de adresă pentru aceste rețele. Unei companii sau organizații i s-a alocat o întreagă rețea din blocul de adresă de clasă A, B sau C. Această utilizare a spațiului de adresă se numește adresare de clasă.

Blocuri de Clasă A

Un bloc de adresă de clasă A a fost proiectat pentru a suporta rețele extrem de mari cu mai mult de 16 milioane de adrese hosturi. Adresele IPv4 de clasă A foloseau un prefix fixat /8 în care primul octet indica adresa de rețea. Cei trei octeți rămași erau utilizați pentru adresele de host. Toate adresele de clasă A au primul bit al primului octet zero. Asta înseamnă că erau posibile doar 128 de rețele de clasă A, de la 0.0.0.0/8 la 127.0.0.0/8. Deși adresele de clasă A au rezervat o jumătate din spațiul de adresă, din cauza limitei lor de 128 rețele, au putut fi alocate doar pentru 120 de companii sau organizații.

Blocuri de Clasă B

Spațiul de adresă de clasă B a fost proiectat pentru a suporta nevoile rețelelor de dimensiuni medii-marii cu până la aproximativ 65,000 hosturi. O adresă IP de clasă B utilizează cei doi octeți de pe cel mai înalt nivel pentru a indica adresa rețelei. Ceilalți doi octeți specifică adrese de host. Ca și la clasa A, spațiul de adresă pentru clasele de adresă rămase trebuie rezervate. Pentru adresele de clasă B, primii doi biți ai primului octet sunt 1 și 0. Acest lucru a restricționat blocul de adresă pentru clasa B de la 128.0.0.0/16 la 191.255.0.0/16. Clasa B a avut o alocare puțin mai eficientă față de adresele din clasa A deoarece au împărțit în mod egal 25% din cantitatea totală a spațiului de adresă IPv4 pentru aproximativ 16,000 rețele.

Blocuri de Clasă C

Spațiul de adresă de clasă C a fost cel mai disponibil dintre clasele de adresă. Acest spațiu de adresă era destinat să asigure adrese pentru rețele mici cu un maxim de 254 hosturi. Blocurile de adresă de clasă C folosesc prefixul /24. Acest lucru înseamnă că o rețea care utilizează clase C va avea doar ultimul octet utilizat pentru adrese de host-uri, ceilalți trei octeți indicând adresa rețelei. Blocurile de adresă de clasă C au înlăturat spațiul de adresă folosind o valoare fixă de 110 pentru cei trei biți semnificativi ai octetului de rang superior. Astfel s-a restricționat blocul de adresă pentru clasa C de la 192.0.0.0/24 la 223.255.255.0/24. Deși ocupau doar 12.5% din totalul spațiului de adresă IPv4, se puteau furniza adrese pentru 2 milioane de rețele.

FIgura 1 arată modul în care aceste clase de adrese au fost împărțite.

Limite ale Sistemului bazat pe Clase

Nu toate cerințele organizațiilor se potrivesc în una din cele trei clase. Alocarea pe clase a spațiului de adresă duce deseori la pierderea de adrese, care a epuizat disponibilitatea adreselor IPv4. De exemplu, o companie care are 260 hosturi ar avea nevoie să i se dea un adresă de clasă B cu mai mult de 65,000 de adrese.

Deși acest sistem pe clase a fost abandonat la sfârșitul anilor 1990, veți vedea încă părți din el în rețelele de astăzi. De exemplu, atunci când alocați o adresă IPv4 unui calculator, sistemul de operare examinează adresa ce începe să fie alocată pentru a determina dacă este de clasă A, B sau C. Sistemul de operare presupune apoi prefixul utilizat de clasă și realizează alocarea implicită a măștii de subrețea.

Adresarea în afara claselor

Sistemul utilizat în ziua de astăzi este denumit adresare în afara claselor. Numele formal este Classless Inter-Domain Routing (CIDR, pronunțat “cider”). Alocarea pe clase a adreselor IPv4 a fost foarte ineficient, permițând doar lungimi de prefix de /8, /16 sau /24, fiecare dintr-un spațiu de adresă separat. ÎN 1993, IETF a creat un nou set de standarde care au permis furnizorilor de servicii să aloce adrese IPv4 pe orice lungime de prefix.

IETF a știut că CIRD era o soluție temportată și că un nou protocol IP va trebui dezvoltat pentru a suporta creșterea rapidă a numărului de utilizatori de pe Internet. În 1994, IETF a început să lucreze pentru a găsi un succes pentru IPv4, care a devenit IPv4.

Figura 2 arată intervalele pentru adresele pe clase.