Folosind subnetizarea tradițională, același număr de adrese este alocat pentru fiecare subrețea. Dacă toate subrețelele au aceleași cerințe pentru numărul de hosturi, aceste blocuri de adrese de dimensiuni fixe ar fi eficiente. În orice caz, de cele mai multe ori nu se întâmplă asta.

De exemplu, topologia arătată în Figura 1 necesită 7 subrețele, una pentru fiecare din cele patru LAN-uri și una pentru fiecare din cele trei conexiuni WAN dintre routere. Folosind subnetizarea tradițională cu adresa dată de 192.168.20.0/24, 3 biți pot fi împrumutați din porțiunea de host în ultimul octet pentru a îndeplini cerințele de subnetizare pentru cele 7 subrețele. Așa cum se arată în Figura 2, împrumutarea de 3 biți realizează 8 subrețele și lasă 5 biți de host cu 30 de hosturi utilizabile pentru fiecare subrețea. Această schemă creează subrețelele necesare și îndeplinește cerința hostului pentru cea mai mare LAN.

Deși această subnetizare tradițională îndeplinește nevoile celui mai mare LAN și împarte spațiul de adresă într-un număr adecvat de subrețele, va rezulta și o pierderere semnificativă de adrese nefolosite.

De exemplu, doar două adrese sunt utilizate în fiecare subrețea din cele trei link-uri WAN. Deoarece fiecare subrețea are 30 de adrese utilizabile, există 38 de adrese neutilizate în fiecare din aceste subrețele. Așa cum se arată în Figura 3, asta înseamnă 84 de adrese nefolosite (28x3).

Mai departe, acest lucru limitează extinderea reducând numărul total de subrețele disponibile. Această utilizare ineficientă de adrese este caracteristică subnetizării tradiționale a rețelelor clasice.

Aplicarea unei astfel de scheme de adresare tradițională la acest scenariu nu este foarte eficientă, ci dimpotrivă. De fapt, acest exemplu este un model bun pentru a arăta modul în care o subnetizare a unei subrețele poate fi folosită pentru a maximiza utilizarea adresei.

Subnetizarea unei subrețele sau folosirea VLSM-ului a fost proiectată pentru a evita pierderea adreselor.