Așa cum se arată în figură, acest proces de segmentare a unei rețele, divizând-o în mai multe spații de rețea mai mici, se numește subnetizare.
Fiecare adresă de rețea are o gamă validă de adrese de hosturi. Toate echipamentele atașate la aceeași rețea vor avea o adresă de host IPv4 pentru acea rețea și o mască de subrețea sau un prefix de rețea obișnuit. Traficul poate fi înaintat direct între hosturi dacă acestea să află în aceeași subrețea. Traficul nu poate fi înaintat între subrețele fără a folosi un router. Pentru a determina dacă traficul este local sau remote, routerul folosește masca de subrețea. Prefixul și masca de subrețea sunt modalități diferite de reprezentate ale aceluiași lucrur - porțiunea de rețea a unei adrese.
Subrețelele IPv4 sunt create folosind unul sau mai mulți biți de host ca biți de rețea. Doi factori importanți care ne vor ajuta să determinăm ce bloc de adresă IP este necesar sunt numărul de subrețele cerute și numărul maxim de hosturi pentru fiecare subrețea. Există o relație inversă între numărul de subrețele și numărul de hosturi. Cu cât sunt împrumutați mai mulți biți pentru a crea subrețele, cu atât sunt mai puțini biți de host disponibili; așadar, există mai puține hosturi pentru fiecare subrețea.
Formula 2^n (unde n este numărul de biți rămași) este folosită pentru a calcula câte adrese vor fi disponibile pentru fiecare subrețea. În orice caz, adresa de rețea și adresa de broadcast dintr-un interval nu sunt utilizabile; așadar, pentru a calcula numărul utilizabil de adrese, este necesar calculul lui 2^n-2.
Subnetizarea unei subrețele sau folosirea VLSM-ului a fost proiectată pentru a evita pierderea adreselor.
Subnetizarea IPv6 necesită o abordare diferită față de cea în IPv4. Un spațiu de adresă IPv6 nu este subnetizat pentru a conserva adrese; ci mai degrabă, este subnetizat pentru a suporta design-ul logic și ierarhic al rețelei. În timp ce subnetizarea în IPv4 se referă la gestiunea numărului limitat de adrese, subnetizarea IPv6 se referă la construcția unei ierarhii de adresare bazată pe numărul de routere și pe rețelele suportate de aceștia.
Planificarea atentă este necesară pentru a folosi cel mai bine spațiul de adresă disponibil. Cerințele de dimensiune, locație, utilizare și acces sunt toate considerații în procesul de planificare al adresei.
După ce este implementat, o adresă IP trebuie testată pentru a i se verifica conectivitatea și performanța de funcționare.