Routing Information Protocol (RIP) a fost prima generație de protocoale de rutare pentru IPv4 fiind specificat original în RFC 1058. Este ușor de configurat, fiind o alegere bună pentru rețelele mici.
RIPv1 are următoarele caracteristici cheie:
- Actualizările de rutare sunt transmise ca broadcast (255.255.255.255) la fiecare 30 de secunde.
- Numărarea hop-urilor este folosită ca metrică pentru alegerea căii.
- Un număr de hop-uri mai mare de 15 este considerat infinit (prea departe). Acel router de la hop-ul 15 nu va propaga actualizarea de rutare la următorul router.
În 1993, RIPv1 a evoluat la un protocol de rutare classless cunoscut ca RIP versiunea 2 (RIPv2). RIPv2 a introdus următoarele îmbunătățiri:
- Protocoale de rutare classless - Suportă VLSM și CIDR, deoarce include masca de subrețea în actualizările de rutare.
- Eficiență crescută - Transmite actualizările la adresa multicast 224.0.0.9 în locul adresei de broadcast 255.255.255.255.
- Înregistrări de rutare reduse - Suportă sumarizarea manuală a rutelor pe orice interfață
- Securizat - Suportă un mecanism de autentificare pentru a securiza actualizările tabelei de rutare între vecini.
Tabela din figură sumarizează diferențele dintre RIPv1 și RIPv2.
Actualizările RIP sunt încapsulate într-un segment UDP, cu numerele porturilor sursă și destinație setate la portul UDP 520.
În 1997, a fost lansată varianta RIP adaptată pentru IPv6. RIPng este bazat pe RIPv2. Are tot o limită de 15 host-uri și distanța administrativă de 120.